Vlad dainuie

Nimeni nu mai citeste poezie

Am intrat ieri intr-o librarie. Mirosea frumos a hartie si ceai. Pe rafturi erau insirate mii de carti. Iar cu un pas inaintea acestora, cartile care se vand cel mai bine. Am citit titlurile, am rasfoit cateva carti, iar apoi am rugat vanzatoarea sa-mi arate locul in care sunt volumele de poezii. La etaj. Intr-un singur raft, inghesuite, stateau cateva volume de poezii.
E trist ca pana si rimele albe nu-si mai gasesc locul pe langa noi! Mi-amintesc de vremuri apuse, cand sa inveti sa reciti o poezie era un adevarat act artistic.

La steaua care-a rasarit/ E-o cale-atat de lunga, / Ca mii de ani i-au trebuit/ Luminii sa ne-ajunga.

Rataceam precum un nor singuratic/ Ce pluteste deasupra vailor si dealurilor inalte,/ Si deodata o multime am zarit/ O oaste de margarete aurite.

Grait-a corbul: Nu se va mai repeta niciodata!

El avea o bicicleta. Ea avea 7 ani.

Celelalte detalii sunt pur si simplu irelevante. Un mijloc de transport s-a dovedit intotdeauna util.
Ea. Ei bine, ea avea 7 ani. Cei mai importanti. Pentru ca erau 'de acasa'. Te intampina mereu cu un zambet si pronunta duios 'mersi' si 'te rog frumos'. Oh, si cat de rar se mai spune acum 'te rog frumos'!
In consecinta, amandoi erau avuti. El stia sa pedaleze si nu cazuse nici macar o data de pe bicicleta. Asta, bineinteles, de cand invatase sa mearga cu bicicleta de pe la 4 ani.
Anii, in schimb, constituiau bogatia ei. Ii traise intens si cu folos. Stia sa recite poezii, sa faca funde sireturilor si, mai ales, invatase sa se abtina din a mai scoate limba.

Hamacul

In casa bunicilor aveam un pat. Unul special. Ii spuneam hamacul deoarece avea o gaura chiar pe la jumatatea saltelei. Pe vremea aceea nu cunosteam eu cuvantul stres, si nici nu intelegeam importanta relaxarii. Dar imi amintesc satisfactia. Imi scufundam jumatate de corp in saltea si dormeam cel mai lin somn. Uneori, seara inainte de a intra in casa la culcare, ma opream in fata casei. Respiram aerul taios al noptii si ma apropiam de florile bunicii din gradina. Erau regina noptii. De atunci mereu imi pare ca noptile de vara au un astfel de parfum. Puternic si delicat, in acelasi timp. Priveam apoi catre cer si mi se parea ca la bunici cerul era mereu mai darnic. Nu numai ca vedeam mai multe stele, insa aveam senzatia ca pe cele cunoscute le vedeam mai de aproape. Iar luna.. Luna stralucea cu mai multa putere acolo. Nu stiu de ce, dar ma gandeam mereu ca pana si mama lui Creanga ar fi rostit aceleasi cuvinte de odinioara, dar de data asta cu privire la luna: Iesi copile cu parul balai afara, doar s-o arata luna. Si luna se arata caci stia cu cine are de-a face. Intram, apoi, in casa cu umerii umeziti de racoarea noptii. Si nu-mi doream decat sa ma bag in asternut si sa ma incalzesc. Odata instalata confortabil in hamac, visam. Sau poate ca, de fapt, continuam visul. Caci oare mirosul acela de regina noptii si imaginea clara a lunii nu faceau parte si ele dintr-un vis?!

Fata cu portocale

Trebuie sa recunosc. Titlul acestei carti, scrisa de Jostein Gaarder, m-a convins. Nu am mai citit randuri la intamplare, precum fac ori de cate ori imi cumpar vreo carte.
Mi-am zis 'e cu portocale, n-are cum sa nu fie ceva frumos'.
Si-am purtat-o. Zic 'purtat-o' pentru ca am interpus cel putin o mie de kilometri intre libraria de unde am cumparat-o si locul in care am citit-o.
Acum inteleg mai usor fascinatia-mi pentru cerul senin de vara, pentru Venus si chiar pentru Calea Lactee.
Nu voi reda rezumatul cartii pentru ca mi s-ar parea nedrept. Nu pentru mine, ci pentru cei care vor citi cartea.
Insa voi adauga ca nu m-am mai simtit la fel de vrajita de o carte de cand cu 'Adevarul despre cazul Harry Quebert'. Am citit-o dintr-o rasuflare. M-a fascinat, m-a emotionat, dar mai ales mi-a amintit de o uitata dragoste - Centura lui Orion.
Incercand sa aflu mai multe detalii despre autor, am descoperit ca a fost facuta o ecranizare dupa "Fata cu portocale". Mai multe detalii aici.
Lucky You!

Viata ca o excursie

M-am tot plimbat in ultima vreme cu trenul si m-am lasat vrajita de magia acestuia. Imi scot din cand in cand nasul din vreo carte si privesc peisajul, ce trece nepasator prin fata ferestrei. Zilele astea mi-a fost imposibil sa rezist nostalgiei. De vina sunt copacii. De fapt, frunzele verzi ale copacilor. Umede de ploaie si batute de vant. Mi-am amintit de o excursie din scoala primara. Prima din excursiile scolare. Eram asa de incantata ca urma sa plec intr-o excursie! Aveam pachet. Pe vremea aceea imi parea un lucru mare, caci doar adultii aveau acest privilegiu. In fiecare seara il priveam pe tata pregatindu-si pachetul si mi se parea o mare onoare sa pot sa acced si eu la asa ceva desi nu eram inca adult.
Noaptea de dinaintea excursiei a fost precum trecerea unui tren printr-un tunel. Iti doresti sa iesi cat mai repede la lumina. Dimineata, cand am deschis ochii - dezamagire. Plouase. Am plecat grabita catre scoala, desi mama imi spusese ca excursia trebuie sa se fi anulat. In curtea scolii, colegii la fel de ingrijorati ca mine asteptau verdictul invatatoarei. Iar nemilos, acesta a venit. Excursia fusese anulata. Cu capetele plecate, am intrat in sala de clasa. Invatatoarea ne-a spus sa ne desfacem pachetele. Primul meu picnic a fost, de fapt, intr-o clasa. Bucuria plecarii mai devreme acasa n-a fost suficienta sa ne stearga dezamagirea de pe fete. Insa ce mi-a ramas drept amintire de la acel picnic este privelistea frunzelor ude de dincolo de fereastra. Nu mult dupa aceea am avut parte de un picnic in aer liber. Ba si mai mult, am fost rasplatita pentru excursia pierduta - cu mai multe excursii.

A fi de capul tau

‘Impreuna nu inseamna sa fim la fel, ci sa aspiram spre ceva comun. Pentru ca suntem parti ale aceluiasi trup si niciunul din noi nu e de capul lui. Omul indeobste nu e de capul lui. De capul lui poate fi doar un deget ori un picior rupt.’ 

‘Crangul de cimisir’ de Mihail Ancearov 

« Kanfietu vas ? »

Se spune ca atunci cand esti copil intri mai usor in legatura cu ceilalti, fiind lipsit de prejudecati si temeri. De asemenea, se spune ca un copil poate afla mai usor ce-si doreste decat un adult. Uitandu-ma inapoi, un singur lucru a ramas neclintit – pofta mea nesatioasa de dulciuri. Dupa caderea regimului comunist, comertul a suferit niscaiva modificari. In orasul de langa Dunare, unde m-am nascut, s-a remarcat acest lucru cel mai bine. Oameni din Ucraina, venind special pentru targul de sambata, aduceau cu ei produse variate. Curiozitatea mana mai toti tulcenii catre locul de desfasurare a ‘comertului liber’ (cuvantul libertate era des folosit in acei primi ani dupa revolutie). Impreuna cu parintii mei, mergeam din cand in cand la targ. Papusi complet diferite de cele vazute in vitrinele magazinelor romanesti imi atatau interesul, dar cel mai mult imi staruia privirea asupra ambalajelor lucioase si colorate ale diverselor dulciuri. Bineinteles, am testat prima oara ciocolata ruseasca. Nu mi-a placut. Dar nu m-am descurajat. Am luat la rand caramelele si bomboanele. Iar bomboanele mi-au placut. Vazandu-ma interesata, o vanzatoare m-a invatat cum sa intreb ‘aveti dulciuri ?’ in limba rusa. Daca imi amintesc bine, suna ceva de genul ‘Kanfietu vas ?’. Odata bariera limbii ridicata, nu mai pierdeam timpul scanand produsele de pe tarabe. Mergeam de la una la alta si nu ma opream decat daca auzeam ‘Da’. Ai mei se amuzau pe seama mea, insa cele mai amuzate erau negustoresele. Aveau de-a face cu un client care stia ce-si doreste, neavand mari pretentii. Ori se stie ca asa ceva se intalneste rar. « Kanfietu vas ? »

Amintește-ți!

"Amintește-ți că memoria trebuie s-o lași moștenire.
Ca să nu moară odată cu tine.
Amintește-ți! Amintește-ți!"
                                        Maria Arsene

Cum stii ca esti special?

Atunci cand prenumele tatalui tau este cautat in dictionarul bilingv spaniol-german.
Sunt constienta ca prenumele tatei nu este usor de redat nici macar de catre romani, insa nu pot sa iau aceasta intamplare decat drept un mare compliment.
Sunt un om special.

Eu, desenatorul

Cand eram la gradinita imi placea tare mult sa desenez. Foloseam, in special, creioane colorate, parandu-mi-se ca astfel desenele erau mai fidele realitatii. Asa ca ai mei au avut mereu grija sa nu-mi lipseasca foile veline si creioanele colorate.
Aveam pe atunci doua preferinte in ceea ce priveste ilustratia: ciorchinele de strugure si oamenii. Sute de foi de prin casa preamareau strugurele mov. Un strugure verde mi-ar fi creat senzatia de necopt, iar pe vremea aceea nu stiam ca existau si struguri rosii. In linie dreapta, desenam cerc langa cerc, iar dedesubt desenam cu doua mai putin. Eram maestra, iar nimeni din grupa nu-mi egala talentul.
Cu oamenii nu am avut atat de mult succes. Alor mei le displacea teribil ca erau atat de latosi, iar bratele erau mai mereu mult prea lungi decat picioarele. Asa ca o vreme am renuntat la desen. Am creionat, in schimb, placajele scaunelor si meselor cu litere mari de tipar.
In scoala generala mi-am revenit in simtiri. Odata cu geometria in spatiu. Conul, trunchiul de con, cilindrul, piramida etc., toate imi pareau magice. Le-am desenat cu mare drag pana la terminarea studiului. Apoi, m-am oprit.
Azi desenez din nou. Cu drag. Oameni si veverite. Nicicand n-am mai zburat mai frumos.

Martorul Acuzãrii (Witness for the Prosecution) – 1957

     Aşezaţi-vã în cel mai comod fotoliu din casã pentru cã aproape douã ore nu vã veţi putea ridica din faţa ecranului. Suspansul şi umorul vor fi principalele responsabile de captivitatea dumneavoastrã. Scenariul filmului este o adaptare a povestirii omonime a Agathei Christie, iar în rolurile principale îi veţi gãsi pe Tyrone Power, Marlene Dietrich şi Charles Laughton.

    Sir Wilfrid (Charles Laughton), de profesie avocat, se întoarce acasã dupã ce fusese spitalizat în urma unui atac de cord. Primise recomandãri în legãturã cu începerea unui nou stil de viaţã, asupra cãruia trebuia sã vegheze atent  asistenta Plimsoll (Elsa Lanchester). Nesupus şi mucalit, Sir Wilfrid cucereşte spectatorii din primele schimburi de replici cu asistenta Plimsoll. Şi tocmai când pare cã nu va avea altã şansã decât sã se supunã programului recomandat de medic, Sir Wilfrid primeşte o vizitã de la un coleg de breaslã, care îl roagã sã primeascã un caz. Spre disperarea asistentei, dar şi a angajaţilor sãi, Sir Wilfrid primeşte sã-l apere pe domnul Leonard Vole (Tyrone Power) nu pentru cã i se pare cazul interesant, ci pentru cã soţia domnului Vole, Christine Vole (Marlene Dietrich), îl intrigã. Veteran american de rãzboi, domnul Vole este acuzat cã ar fi ucis-o pe doamna Emily French (Norma Varden), o vãduvã bogatã în vârstã de 56 de ani. Deşi are o cãsnicie fericitã, domnului Vole îi place compania doamnei French, cu care discutã adesea despre invenţiile sale, ultima fiind un bãtãtor de ouã. Cazul se complicã în momentul în care se aflã ca doamna French i-a lasat domnului Vole o avere de 80.000 de lire sterline. Astfel, singurul martor de care depinde eliberarea domnului Vole este chiar soţia acestuia, fiind unicul alibi. Au loc rãsturnãri de situaţii, iar domnul Wilfrid încearcã sã gãseascã cele mai bune metode pentru a-i dovedi nevinovãţia clientului sãu, nevinovãţie în care crede cu atât mai mult cu cât procesul înainteazã.

   Fiind unul dintre cei mai faimoşi şi inspiraţi regizori americani din epoca de aur a Hollywood-ului, Billy Wilder a ales sã filmeze cadre ample, dându-le spectatorilor şansa unei perspective cuprinzãtoare asupra acţiunii şi de a-i lãsa pe aceştia sã-şi tragã propriile concluzii, fãrã a încerca sã-i influenţeze. De aceea cadre strânse vom avea doar în momentele de frãmântare ale personajelor; momente care, de cele mai multe ori, vor fi însoţite de bucãţi muzicale menite sã amplifice suspansul.
   Domnul Leonard Vole ne apare ca un om visãtor, un idealist inocent şi neexperimentat, la fel de maleabil precum o marionetã în mâinile soţiei sale. Încã de la prima întrevedere, domnul Vole susţine cã nu a fãcut nimic greşit şi nu are cum sã fie arestat pentru ceva ce nu a fãcut. De abia atunci când Sir Wilfrid îl informeazã cã poate fi arestat, domnul Vole începe sã se îngrijoreze. Momentul de maximã naivitate în care este surprins domnul Leonard Vole este atunci când aflã despre suma de bani primitã drept moştenire de la doamna French şi ridicã receptorul sã o informeze pe soţia sa.

Tocmai când Sir Wilfrid îşi interoga viitorul client, poliţia vine sã-l aresteze pe domnule Vole. Replica avocatului este mai mult decât grãitoare cu privire la pãrerea acestuia despre acuzat: “Acesta este periculosul domn Leonard Vole. Ar fi bine sã-l percheziţionaţi înainte. Poate fi înarmat cu un bãtãtor de ouã”.

Imediat dupã arestare, Sir Wilfrid îşi consiliazã colegul cu privire la modalitatea cea mai bunã de a o informa pe  doamna Vole cu privire la faptul cã soţul sãu a fost arestat, şi îi spune acestuia cã doamna fiind strãinã ar putea deveni istericã. Acesta este momentul în care Christine Vole îşi face apariţia, întrerupându-l pe Sir Wilfrid şi comunicându-i cã nu are de ce sã se teamã deoarece este foarte disciplinatã. Rãspunsurile, dar mai ales comportamentul doamnei Vole, îl intrigã aşa de mult pe Sir Wilfrid încât se simte obligat sã-l apere pe domnul Vole. Vizitându-l în puşcãrie pe Leonard Vole şi dorind sã-şi explice purtarea misterioasei doamne Christine Vole, Sir Wilfrid îi cere acestuia sã-i descrie circumstanţele în care a cunoscut-o pe soţia sa. Evident emoţionat, domnul Vole povesteşte cum a întâlnit-o pe Christine. 

   Christine Vole apare drept exemplu de siguranţã şi stãpânire de sine. Pusã în opoziţie cu soţul sãu, Christine pare neînduplecatã şi rãzbunãtoare, iar tocmai aceastã antitezã între cum pare sã fie doamna Vole şi ce mãrturiseşte domnul Vole despre ea constituie factorul motivant în cãutarea şi dovedirea adevãrului de cãtre Sir Wilfrid.

Odatã cu începerea procesului, remarcãm o alternare între cadrele ample, cum ar fi sala de judecatã, şi cele strânse - martorii,  avocaţii şi inculpatul. Astfel, precum juraţii, spectatorii sunt lãsaţi sã delibereze.

   ‘Martorul Acuzãrii’ nu poate fi descris drept un film simplu, centrat pe cazul unei crime. Este o frumoasã prezentare a trãirii şi zbuciumului omenesc. El poate fi, în acelaşi timp, comedie, dramã şi thriller. Este un film care ne face pãrtaşi la o poveste de dragoste cum a fost şi cum va ma fi, singura deosebire fiind însã modul în care intensitatea acesteia este trãitã de personaje. Iar dintre toate întrebãrile, cu siguranţã, este una care va stãrui şi peste alte secole şi secole: ce suntem dispuşi sã facem pentru cel iubit?

Vis de studentie

Astazi am vazut o veverita. Nu, nu am fost in padure. Treceam prin fata unei universitati, cand mi-a atras atentia o coada stufoasa ce se misca cu repeziciune. Am crezut ca visez. Dar nu. Era chiar ea. O veverita alerga nestrabatuta de vreo grija pe o bordura inalta de langa cladirea universitatii. In jur, studenti de toate varstele, imbracati in culori vii si purtand cel mai frumos accesoriu - zambetul. Si atunci, cum sa nu alerge liber veveritele prin jurul lor?!
Mi-am amintit de anii studentiei mele si n-am putut sa nu compar. Zilnic trebuia sa fac fata si sa rezist stoic in fata unui curent naprasnic, caci cladirea universitatii era ridicata in mijlocul unui camp. Dar nu asta era cea mai mare provocare. Autobuzul care facea legatura intre universitate si caminul de studenti in care locuiam, trecea o data la 30 de minute. Daca pierdeai autobuzul, riscai sa stai in vant si frig pana la urmatorul.
In schimb, studentii purtau multe accesorii, insa rar zambete. Iar mie niciodata nu mi-a fost alinata asteptarea cu privelistea unei veverite alergand. Astazi m-am simtit razbunata.

Aripi

De atata vreme am asteptat sa-mi creasca aripi!

Eram aproape sigura ca imi vor creste in timpul somnului de frumusete. M-am trezit intr-o dimineata si am decis ca era deja timpul sa ma opresc din visat. Si am deschis ochii. Privirea mi-a cazut asupra-ti si de atunci am auzit in continuu sunetul duios al unor clape de pian rosu, aflat undeva departe. Acum nu mai visez ca zbor peste campii si delte. Acum zbor. Fara aripi. De fapt, am primit cadou o pereche de aripi, dar le-am pastrat in cutia lor speciala, incercand sa nu le uzez si sa le pastrez noi cat mai mult timp posibil. Si astfel am invatat ca poti ajunge intr-un punct indepartat mai usor decat intr-unul apropiat, iar drag nu e un substantiv sau un adjectiv, ci o lupa. Trebuie doar sa stii cand s-o folosesti. Dar lucrul cel mai important este sa nu o ridici niciodata, niciodata pana la ochii tai. In schimb, sa te asiguri ca iti apleci privirea prin ea, si nu invers. Lucrurile sunt mereu mai clare atunci cand nimic nu-ti distrage atentia.

Povestitorul

Mama mea este cea mai buna povestitoare. Cred ca doar in putine ocazii mi-a fost dat sa intalnesc alte persoane atat de devotate firului narativ, dar si gesticii si mimicii personajelor principale. Sunt povesti pe care le-am auzit deja de zeci de ori, insa nu ma pot satura sa o aud pe ea repovestindu-le. Ca si tata, mama mea si-a lasat amprenta asupra modului in care eu vad lumea. Dar ca sa fiu sincera, ea m-a ajutat sa inteleg lumea, inchipuindu-mi-o. Astfel, am invatat sa-mi inchipui scenete, iar imaginatia mi-a fost mereu incurajata sa treaca diverse bariere, fie ca era vorba de montaj ori costume.

Povestile ei m-au captat prin intriga, insa felul in care au fost prezentate m-au incurajat mereu sa-mi imaginez cadrul in care se desfasura actiunea, sa vad parca aievea persoana in cauza (chiar daca poate n-o vazusem niciodata), sa-i aud cuvintele si sa remarc tonalitatea vocii, sa simt poate un miros de frezii dintr-un buchet imens al unui trecator si sa aud remarca taioasa a vreunui participant la o apriga discutie.

Nu gresesc sa afirm ca mai toate povestile mamei mi-au fost pastrate in memorie drept pilde. Valoarea lor e inestimabila si nu neaparat din prisma aplicatiei lor in viata reala, ci a legaturii incomensurabile pe care mama a creat-o intre noi, membrii familiei ei. Caci ea va fi mereu povestitorul autentic, iar noi pastratorii fideli ai povestii.

The Hunt (2012)

Pregatiti-va sa fiti impresionati. ‘Vanatoarea’ (titlul original al filmului fiind ‘Jagten’) este un film danez suficient de indraznet incat sa rastoarne un subiect intens dezbatut si sa le ‘daruiasca’ spectatorilor un punct de vedere neimaginat pana atunci. 

Filmul prezinta povestea lui Lucas (Mads Mikkelsen), profesor in cadrul unei gradinite dintr-un oras mic din Danemarca. Lucas este divortat si are un fiu pe care nu-l vede atat de des precum si-ar dori. Este un om respectat si iubit de intreaga comunitate, implicit de copiii de la gradinita. Pana intr-o zi cand este acuzat ca ar fi abuzat un copil. Intreaga comunitate se revolta si au loc atacuri violente impotriva lui Lucas, atacuri explicate a fi incercari de corectare. Totusi dupa un an, aceste atacuri contenesc, iar viata lui Lucas pare sa intre din nou pe fagasul normal.

Actorul Mads Mikkelsen a castigat in cadrul Festivalului de Film de la Cannes din 2012 premiul pentru cel mai bun actor pentru rolul jucat in ‘Jagten’.

Chiar daca nu a primit un premiu pentru regie, Thomas Vinterberg a creat, prin intermediul planelor filmate, o legatura extraordinara intre spectatori si trairile personajelor. Si mai mult, regizorul Thomas Vinterberg a filmat o pelicula pe care nu o veti viziona, ci o veti trai. 

In ce stare e economia?

- Radeti ! Voi nu vedeti in ce stare e economia ?!

Fetele isi dau coate, pufnind in ras.

Le priveste cu manie, realizand ca sunt prea tinere sa inteleaga. Le invidiaza. 

Of, a trecut asa de mult timp de cand nu m-am mai simtit indiferent !, isi spuse. Si pana la urma ce le pot reprosa ?! O sa aiba timp suficient sa isi faca griji. In scurt timp vor fi la facultate si de acolo vor intra direct in paine.

Paine ! Stiam eu ca am uitat sa cumpar ceva.

E liniste. Nu se aude decat clinchet de farfurii si tacamuri. Fetele si-au bagat capul in farfurii si mananca. Insa un zambet mic tot le-a ramas in coltul gurii. Asa a fost dintotdeauna. Cadea usor in ridicol. Ori nu stia el cand sa-si aleaga momentul propice de a discuta despre chestii serioase. 

Oameni frumosi

Toata populatia globului se plange de inrautatirea relatiilor interumane. Aproape nimeni nu mai crede in bunatatea aproapelui, iar si mai putini vorbesc despre oamenii frumosi ce i-au impresionat la un moment dat.

Asa ca m-am gandit sa iau initiativa si sa multumesc acelor aproape necunoscuti care mi-au dat un graunte de speranta in omenia semenilor. Si am ales necunoscuti pentru ca gestul lor mi s-a parut cu atat mai inaltator.

As dori sa multumesc :

- Domnului director al editurii Edu.

- Domnisoarei din Amsterdam, pe care am oprit-o (acum doi ani, intr-o joi seara) la o intersectie si am rugat-o sa ma ajute sa localizez o strada. Nu numai ca a scos harta din geanta ei si s-a uitat impreuna cu mine, explicand ca e si ea in vizita, insa mi-a si daruit-o dupa ce mi-a dat indicatii, adaugand ca ea stie drumul si nu mai are nevoie de harta.

- Doamnei din Viena, care ne-a remarcat privirile pierdute si s-a oprit, fara sa ii adresam « Please, can you tell us where this street is ? », daruindu-ne pe langa indicatii si urari de excursie frumoasa.

- Irenei pentru ca mi-a dat avant si inspiratie la scris.

- Suzanei Bantas pe care am intalnit-o la inceput de septembrie 2011, in cadrul unei expozitii de ale sale la Casa Armatei, si care m-a incurajat sa nu renunt la pictura.

P.S. Si lista ramane deschisa J

«Taci, tu ! … Las’ sa-l intreb eu..»

Intr-o alta viata (cea de scoler) mi s-au recunoscut abilitati artistice si am acceptat sa joc rolul Tincutei din piesa de teatru ‘Five o’clock’ de I.L. Caragiale. Mai mult curioasa, incercand sa aflu daca invatatoarea imi spusese adevarul sau altcineva refuzase rolul, am decis sa incerc sa duc aceasta provocare pana la sfarsit. Unul bun, precum a fost remarcat. Nimeni nu a plans, lesinat sau uitat replica. Imi amintesc dupa-amiaza aceea pentru ca era doar cu cateva zile inainte de sarbatoarea Pastelui. Afara era un cer albastru, iar pe ici pe colo nori albi si pufosi isi tot schimbau forma, iar copiii aflati deja in vacanta alergau si tipau prin curtea scolii. Imi simteam palmele umede, iar dresurile pareau sa fi intrat la apa in ultima jumatate de ora. Sorel imi tapase parul, buclata fiind oricum de la natura, asa ca freza mea se incadra cu usurinta modei purtate de personajul Tincutei. Mi-amintesc rochia roz de matase, legata cu un cordon cu funda la spate. Nu am realizat cat de tare fosnea rochia decat pana in momentul in care, fiind pe scena, s-a facut liniste si era randul replicii mele. Pe atunci nu stiam sa privesc catre public (pe asta am invatat-o in timpul facultatii cand, luand cuvantul in fata colegilor mei, mi-am tot dat bretonul de la stanga la dreapta si invers), dar am avut suficienta stapanire de sine incat sa nu ma blochez si, pastrand contactul vizual cu ceilalti ‘actori’, am dat un adevarat spectacol.

Poate ca nu suntem mereu ceea ce ceilalti ne spun ca suntem, insa se pare ca uneori depunem eforturi si … suntem.

A gati sau a nu gati, aceasta-i intrebarea!

Nu m-a preocupat niciodata sa invat sa gatesc, iar mama a renuntat probabil la ideea de a ma invata chiar ea atunci cand a vazut ca tai cartofii ‘cu sapa’. Si n-am dezamagit-o. Aproape niciodata. In afara de omleta, ceai si cartofi prajiti (care chiar daca sunt taiati ‘cu sapa’ sunt foarte gustosi), cam toate incercarile mele au dat gres.

Acum cateva zile am incercat sa gatesc prima data linte rosie. Nici macar nu auzisem despre ea pana atunci, insa vazand-o in magazin am fost asa de sigura ca voi crea un preparat gustos incat am chemat si un musafir, sa guste si si sa mi se duca vestea de gospodina  cat mai departe. Dupa ce am fiert-o cam 20 de minute, alaturi de telina, usturoi pisat si patrunjel, mancarea (caci as jigni-o s-o numesc linte) arata ca si cum niste chipsuri fusesera pisate si facute piure. Dar gustul intrecea toate asteptarile. Alea rele. Miloasa din fire, am cedat la primele strambaturi ale musafirului la momentul mestecarii ‘mancarii’. Iar eu, recunosc, mai mult de doua imbucaturi n-am putut onora.

Acum m-am linistit pentru o vreme si nu voi veni prea curand cu idei noi pentru gatit. Simt momentan chiar si o usoara aversiune la piure cand ma gandesc la aspectul ‘mancarii’. Dar imi va trece. Am reusit eu sa trec peste momentul in care am facut gogosi. Altii, nu. O prietena inca isi mai aminteste cat de ‘tari ca piatra’ erau. Si nici macar nu ne pregateam pentru sorcovit.

E bizar ca se intampla asa pentru ca totusi ca mi-au fost oferite sanse. Am primit un aragaz de jucarie pe cand eram la gradinita. Ce semn mai elocvent ca aveam sa fiu o maestra in ale gatitului ?! Si tot pe atunci ma strecuram in bucatarie, la tanti Gina, si stateam pe langa ea, urmarind-o cand gatea. Era intelegerea noastra secreta de a ne oferi ajutor in mod reciproc. Dansa ma ajuta sa-mi treaca supararea ca m-au lasat parintii dimineata la gradinita si ma asigura ca ei aveau sa se intoarca seara, dupa ce ieseau de la serviciu, sa ma ia acasa. Iar eu supravegheam atent in timp ce dansa taia ceapa si bateam cu piciorul ritmul cantecului pe care il ingana ca sa iasa mancarea mai gustoasa. 

Tu n-ai minte!

Eram prinsa in lectura unui roman politist, cand replica « N-are minte? » mi-a scindat-o in doua. Concentrarea. Ecoul din capul meu fusese creat de o voce, pe care o cunosc chiar mai bine decat a mea. Am zambit si am inteles de ce nu pot lua in serios niciodata intrebarea, retorica sau nu, ‘n-ai minte?’. Va explic in cele ce urmeaza. Fiecare reactioneaza diferit la auzul vestilor bune. De pilda, la noi in familie, tata a avut mereu o altfel de reactie. Mai exact, raspunsul lui la vestile bune era ‘Tu n-ai minte!’. Prin raspunsul asta puteai realiza cat de mirat si bucuros era tata. Daca e sa trag analiza de par, fie el chiar si ondulat, reiese ca tata are dreptate. O bucurie e mai mult simtita decat gandita. Si atunci replica lui poate parea bizara, dar nu e departe de adevar. 

Tata m-a vrut croitoreasa

Pesemne ca de mica am demonstrat abilitati artistice, iar tata a fost convins - pana la un punct - ca am sa ma fac mare croitoreasa. Ce-i drept, dulapurile mele pastreaza bucati de materiale taiate, inseilate si abandonate in spiritul sperantei ca imi voi apleca inca o data talentul croitoresc asupra lor. 

De cand ma stiu am tot avut prin preajma modele vajnice de femei cu talent la croit sau cusut haine. Mama a fost prima care a dat tonul. Apoi a urmat sorel. Ea a dus preocuparea la un nivel mai inalt. O data pe luna revista Burda aparea la noi in casa. Dusumeaua dormitorului nostru era mai mereu plina de tipare, materiale, centimetru, papiote si foarfece. Sorel croia minunatii de costume, taioare, rochii si fuste. Mi-amintesc si acum cravata rosie pe care si-a facut-o singura, cu ajutorul tiparului din revista. Dar piesa de imbracaminte complet avangardista pe care o pastreaza si astazi memoria mea e fusta-pantalon. Facuta din doua materiale diferite. Unul pentru fata si altul pentru spate. Ei bine, si atunci cum sa nu ai un ochi format pentru haine cand ai crescut pe langa astfel de creatori talentati?!

Chiar azi ochiul meu format a remarcat un sacou din stofa. Mi-e un pic cam mare la umeri, dar nu constituie o provocare pe care eu sa nu o pot onora. M-am inarmat cu doua foarfece, una mai mica si alta mai mare, cu un ac si ata. Mi-am luat un minut sa analizez bine ce aveam de facut. Am desfacut o maneca. Am taiat nitel din umar si apoi am inceput sa prind maneca la loc. A fost la fel ca in povestea croitorasului cel viteaz. Doar ca invers. Am cusut prima data, strans si bine. Rezultatul final ? Maneca prezenta valuri. Nu-i nimic, mi-am zis, o desfac. Am desfacut-o si apoi am cusut-o inca o data. Am terminat si am probat-o. La fel ca prima data. Cu doar o singura diferenta : maneca strangea mai tare. Si apoi am avut momentul ‘evrika’. Trebuia sa incep a inseila materialul si apoi dupa aceea sa incep sa cos. A fost un proces cognitiv prea intens trait. Trebuia sa ma opresc. Sa-mi revin. 

Aducem ploaia

A fost o vreme cand maidanul din fata blocului era sinonim cu vacanta de vara. Aveam in fata un teren pe care puteam alerga nestanjeniti, eu si copiii din cartier, unde puteam bate mingea si tipa cat ne tineau rarunchii. Era locul magic. Acolo nimic nu ne putea opri. Bine, doar strigatul « Hai acasa ! ». Dar asta se intampla doar la caderea serii, ori noi aveam multa treaba de implinit pana atunci. Tot pe maidan gaseam flori si copaci. Acolo am invatat prima data diferenta dintre un pin si un brad. Dar lucrul cel mai frumos dintre toate era iarba. O iarba inalta si deasa, in care ne puteam tolani in voie. Acolo, in iarba, ne strangeam la apusul soarelui si ne holbam zapaciti la schimbarea culorilor de pe cer si la aparitia stelelor, impartindu-ne frateste stelele intre noi.

Imi amintesc cu precadere cateva veri in care mama incerca sa ne mobilizeze intru deschiderea noastra catre abilitati practice. Respectiv, gradinarit. Nu ne rezerva lucruri dificile, ci plivit iarba ori udat. Insa lenea se interpunea mereu intre dispozitia noastra si gandurile bune. Ce-i drept, eram sustinuti. De mama-natura. Asa ca, de cele mai multe ori, ne taram constiinciosi catre terenul impricinat si nu mult dupa ajungerea noastra acolo, nori acopereau cerul si ploaia incepea sa cada, spre marea noastra incantare. E sigur ca ne-ar fi placut ca ea sa fi inceput inainte de a iesi din casa si a purcede catre locul cu pricina, dar nu puteam fi totusi atat de nerecunoscatori. Din toata afacerea asta ieseam un pic uzi de ploaie, dar fericiti ca ne sarise randul si de data asta de a ne precupeti eforturile intru udarea gradinii. Nu mult dupa astfel de ‘coincidente’ mama a inceput, pe buna dreptate, sa ne numeasca ‘cei care aduc ploaia’. Si nici macar n-am invatat ori exersat un dans pentru asta. Pesemne ca poetii neamului nu au glumit atunci cand mentionau in poemele lor despre comuniunea om-natura. 

Celine Dion

N-am fost vreodata fanul celebrei cantarete Celine Dion, insa sunt cateva melodii de care ma simt atasata. Si asta pentru ca le-am ‘trait’ intr-un cadru special. Intr-o vara, in casa bunicilor mei, unde sora mea invata istoria romanilor pentru examenul la facultate. Mi-amintesc atat de clar sosirea noastra in gara. Bunelul venise in intampinarea noastra si, razand, ne-a luat valiza si ne-a intrebat daca ne mutam de tot la ei. E drept ca peste ani am uitat sa imi iau doar strictul necesar in valiza si adaug mai mereu cel putin un articol cu rol de ‘inca caz ca…’, iar acea remarca a lui imi revine mai mereu, dar intotdeauna la despachetare. Nu-mi amintesc ce am facut in acele doua saptamani de vara. Probabil ca m-am simtit din nou responsabila cu verificarea productiei zilnice de oua a gainilor si cu scoaterea la plimbare a lui Azor pe ulitele satului. Insa imi amintesc cat de mult a plouat atunci. Imi amintesc cum stateam intr-una din camere si mi-as fi dorit sa nu ploua si sa alerg pe ulite, alaturi de ceilalti copii. Inca nu invatasem sa respir prin a citi o carte, asa ca imi pierdeam timpul privind peretii si analizand tot ceea ce se afla pe ei. Si mai ales, o ascultam pe sorel citind cu voce tare despre tarabostes ori Burebista. In timpul pauzelor, sorel ii dadea tonul lui Celine Dion. Si atunci se facea liniste, parca mai liniste ca atunci cand nu vorbeam, iar fiecare strop de ploaie isi gasea perechea intr-una din notele ce ieseau alene din casetofonul nostru. Prezenta bunicilor era aproape de nesimtit. Fiecare isi facea de lucru cum stia mai bine pentru a nu deranja sesiunea de invatat, in cazul uneia, si de lenevit, in cazul celailalte. Dar imi amintesc ca fiecare dorea sa stimuleze procesele. Bunelul gasea mereu ceva haios de povestit, iar bunica se intrecea in gatit minunatii culinare. Mi-amintesc ca pe atunci descoperise sorel chirostele facute de bunica. Nu-mi mai amintesc gustul lor, dar stiu ca sorel era tare incantata de ele.

« I listen to the sound of the rain fallin' down my window/ Prayin' for a gentle wind... . »

Singuratatea florilor (1975)

« Un popor care nu-si cunoaste istoria este ca un copil care nu-si cunoaste parintii » afirma Nicolae Iorga. Extrapoland, un popor care nu-si cunoaste cinematografia, nu stie de unde a plecat si incotro se indreapta. Artistic vorbind, bineinteles.

Am savurat cu extraordinara bucurie in suflet proiectia filmului « Singuratatea florilor » (1975) (http://www.youtube.com/watch?v=W0NqrKQsZz8). Un medic reputat, dar singuratic si orgolios (Radu Beligan) primeste un buchet de flori de la o persoana necunoscuta. Contrariat de acest gest, medicul Ovidiu Pavel incearca sa se descotoroseasca de el cat mai repede cu putinta. Refuzat de fosta sotie, de un fost bun prieten, de un fost elev si chiar de fratele lui mai mare, medicul se angajeaza intr-o calatorie cu un taximetru, al carui sofer este Grigore Pascu (Toma Caragiu). Aceasta calatorie cu taxiul devine o calatorie interioara, o introspectie, o cercetare a sensului vietii, a fericirii, a scopului in viata. Ni se prezinta un om singur, fara familie, fara prieteni in antiteza cu un om care este indragit de toata lumea, care stie cum sa intretina o prietenie si care are o familie numeroasa si este fericit chiar si in ciuda faptului ca locuieste intr-o casa ce urmeaza a fi demolata.

In urma a trei ore de calatorie cu masina si a nereusitei de a darui buchetul de flori, soferul il invita acasa pe medic. Aici medicul invata ca afectiunea, fericirea, si linistea se pot obtine doar daca sunt « frumos innodate » cu ambitiile profesionale. De pilda, pentru Grigore Pascu sa traiesti fara sa iti pui intrebari si sa incerci sa afli raspunsuri, sa te nasti « fara drag de curiozitate » constituie o adevarata nenorocire.

Una dintre cele mai hazoase intamplari din film este momentul in care un cuplu forteaza usa taximetrului, urland si injurand soferul pentru ca este ocupat tocmai atunci cand ei au nevoie de o masina sa-i duca la gara. Calmul cu care soferul le cheama un alt taximetru si nerecunostinta acestora reprezinta, din pacate, in continuare o problema pentru societatea de astazi.

Pe tot parcursul filmului pare sa se repete, aproape ca un lait-motiv, o intrebare: "Ce este fericirea ?". Doua raspunsuri mi-au placut in mod deosebit. Primul, «  fericirea este prima datorie a omului, iar nefericirea cel mai mare pacat ». Iar al doilea este «  trebuie sa ne bucuram ca traim printre oameni, pentru oameni, ca oamenii ».

Si in loc de concluzie, care nici ca-mi mai pare necesara, dau cant celor inganate de Toma Caragiu :

http://www.youtube.com/watch?v=4bLrK89IvCs

Lambada

Melodia ‘Lambada’ continua sa-mi fie draga. Si nu doar pentru ca limba portugheza suna asa de frumos, ci pentru ca ma transpune cu foarte multa usurinta intr-o vara, acum cel putin 20 de ani. Pe atunci, priveam cu foarte multa curiozitate videoclipul si nu intelegeam de ce tatal fetei se impotrivea atata dorintei ei de a dansa. 

Imi amintesc miscarile de dans. N-am cum sa le uit. Ani si ani la randul le-am tot vazut repetate la diverse evenimente, televizate sau nu. Imi amintesc senzatia pe care mi-a creat-o melodia. O scurta dezvelire a realitatii si a visarii. 

De atunci am tot asteptat o vara in care toata lumea e fericita si nu are altceva de facut decat sa danseze. Ce-i drept, oameni fericiti am intalnit, insa prea putini ar fi lasat ce faceau doar pentru a dansa. Realizez cat de usor mintea noastra creaza asteptari si iluzii despre cum ar trebui sa ne traim viata. Unii dintre noi asteapta sa se intample ceva care sa determine schimbarea vietii intr-un continuu si neintrerupt dans fericit si palpitant. Iar altii au aflat deja pana acum ca nimic nu e continuu, ci trebuie aflat, si mai ales savurat. Totusi, singurul lucru care trebuie sa se manifeste continuu este cautarea - « Chorando se foi quem um dia so me fez chorar … »

Viata ca balon de sapun de lux

Aparentele. Le detestam, dar le construim. Actioneaza asupra noastra precum o forta magnetica. Admiram oamenii cu vieti fabuloase, dar in acelasi timp ii uram. Am invatat ca « haina nu face pe om », dar asta nu ne opreste sa ne pozam cu vitrina magazinului Gucci. Mimam discretia si decenta, insa le lepadam pe amandoua. Si nici macar dupa colt. Stilul de viata de astazi este blindat cu aparente. Suntem ‘cool’, ‘chic’ sau, fereasca sfantu’, ‘not cool at all’. Unii dintre noi sunt atat de prinsi in crearea aparentelor unei povesti de succes si uita ca trebuie sa vina constant cu dovezi care sa le sustina, lasand goluri ce pot fi usor explicate de existenta minciunilor. Iar apoi, e drept, imaginatia ne joaca feste. Vezi o poza, asculti o poveste si te gandesti ca fericirea e la cote inalte de cealalta parte, iar tu esti un nefericit, frustrat si obosit, ale carui probleme le depasesc cu siguranta pe ale altora. Si atunci recurgi la singura arma ramasa, admiratia muta pentru balonul de sapun de lux in care se lafaie ceilalti. 

Rautaciosul adolescent (1969)

Prejudecata. Am incercat mereu sa fug de ea, dar in ciuda tuturor eforturilor depuse, m-am trezit mai mereu gandind ca filmele romanesti vechi au abordat doar planuri cincinale, casatorii, avorturi, recolta agrara etc. Si ce-i drept, ajunsesem pana de curand sa consider ca singura comedie demna de mentionat, filmata in era comunista, este « Buletin de Bucuresti ». Dar m-am inselat. Mi-au iesit in fata pentru a ma convinge de contrariul « Toamna bobocilor », Cuibul de viespi » si cate si mai cate alte filme. Asadar, pana mai ieri, traiam cu concluzia eronata ca am fi avut niscaiva comedii cu care sa ne laudam si atat. Am gresit inca o data. Aceasta arhiva gigantica numita youtube (http://www.youtube.com/watch?v=7MYJEKvgj7A) mi-a calauzit pasii catre un film absolut tulburator. « Rautaciosul adolescent » prezinta o introspectie minutioasa a trairilor unui medic mizantrop si orgolios; o introspectie pe care nu o credeam vreodata posibila intr-un film romanesc, si cu atat mai mult intr-un film din era comunista. Din pacate, pe Iurie Darie il vazusem doar in seria « Brigada Diverse », unde avea o usoara alura de om orgolios, insa rolul din « Rautaciosul adolescent » prezinta provocari mai ample, pe care le-a dus la indeplinire cu succes.

Doctorul Filip Palaloga (Iurie Darie), bolnav fiind, cere unei divinitati de el intrezarite un ragaz de timp – 5 saptamani. Odata vindecat, viata lui pare sa curga la fel, pana in momentul in care se intalneste cu medicul Laurentiu Nicola (Virgil Ogasanu) care asistase la rugamintea acestuia. Astfel, cu iscusita abilitate, medicul Nicola il convinge pe doctorul Palaloga sa rememoreze cele 5 saptamani dupa insanatosire. Desi la inceput opune rezistenta, doctorul Palaloga marturiseste dragostea ce s-a infiripat intre el si o asistenta, retraieste « cele mai fericite zile din viata lui » si descopera impreuna cu colegul sau motivul pentru care a renuntat la relatia cu asistenta Ana Patriciu.

Citandu-l pe Ioan Lazar, « acest film prezinta o poveste de dragoste intr-un mod filosofic si nu comercial », iar caracterul atemporal al abordarii ma face sa-l apreciez si mai mult.

Am aflat cu incantare ca « Rautaciosul adolescent » a fost propunerea Romaniei la Premiul Oscar pentru cel mai bun film strain in 1970. Faptul ca nu a intrat in concurs este mai putin relevant, insa ma bucur ca de astazi cantaresc cu o prejudecata mai putin.

Ora de franceza

Am inceput sa studiez limba franceza in clasa a cincea. Cam la 3 ani dupa ce ma indragostisem iremediabil de limba engleza. Deci a fost o concurenta neloiala de la inceput. Ce-i drept, regulile gramaticale si putinul vocabular ce mi-au mai ramas mi-au supravietuit doar datorita calitatii de pedagog a profesoarei din clasa a cincea. Dansa ne-a invatat cantece, prilej minunat pentru mine de-a-mi exersa calitatile vocale: « La voilà, la joli' vigne!/ Vigni-vignons, vignons le vin » si bineinteles « Alouette, gentille Alouette/ Alouette je te plumerai ». 

Apoi, in liceu, am avut timp de doi ani o profesoara de limba franceza care nu a reusit deloc sa-mi trezeasca interesul pentru limba franceza. Singurul lucru interesant pe care il retin de la ora dansei este acela ca francezii raspund uneori « oue » in loc de « oui ». Ce-i drept, nici eu nu mi-am dat interesul. Stateam in ultimele randuri ale clasei si radeam cu colega de banca. Mi-amintesc ca odata m-a intrebat ceva, iar eu nu fusesem deloc atenta. Cum tocmai ma intrerupsese dintr-o sesiune de ras, am incercat sa vorbesc, insa din cauza efortului depus de a nu rade in continuare, vocea mea prinsese un ton gutural. Convinsa fiind ca nu ma simteam bine, doamna profesoara s-a induplecat si m-a lasat sa ma asez la loc. Si totul ar fi fost perfect daca, incercand sa se ascunda sa n-o vad ca rade, colega mea n-ar fi dat cu capul de calorifer, facandu-l pe acesta sa rasune in toata clasa. Dar am fost salvata. De rasetele celorlalti colegi. Ultimii doi ani de liceu au fost calvar. Bine, mai mult pentru ceilalti colegi. Si am sa explic imediat de ce. Clasa noastra fusese incredintata spre invatarea limbii franceze unui profesor al carui nume de familie nu mi-l mai amintesc, dar a carui porecla mi-a ramas in minte – Juju. Domnul profesor manifesta o pasiune extraordinara pentru limba franceza. Cred sincer ca dintre toti cei trei profesori de limba franceza, dansul era poate cel mai inflacarat. Partea proasta era ca nu stia 'sa dea mai departe', adica nu era pedagog. Astfel ca pentru dansul o ora normala de limba franceza se derula cam asa: scotea in fata clasei 5-6 elevi si ii punea sa recite textul lectiei (cel mai mare soc l-au avut primii ascultati, care nu stiau ca trebuie sa invete textul precum o poezie; dar nefericirea lor ne-a ajutat pe restul). Dar nu se oprea aici. Apoi, fiecare propozitie recitata trebuia refrazata in cel putin 2-3 moduri. Si aici se termina sesiunea de ascultare. Cu note proaste, cel mai des. Apoi, urma predarea. Domnul profesor ne citea textul, aratandu-ne cuvintele noi si dandu-ne sinonime ale acestora. Eu cred ca am fost printre singurii elevi care nu a fost supus acestui supliciu. Adica, de a recita un text in fata clasei. Ca si cel mult alti doi norocosi, eram atenta la ora si il priveam in timp ce ne explica. Pesemne ca faptul ca il priveam in timp ce ceilalti isi ascundeau nasul in caiete dorindu-si cu ardoare sa se termine ora cat mai repede, m-a salvat. Asta si faptul ca ora urmatoare imi aminteam ce ne povestise in timpul lectiei trecute, la predare, si ridicam mana. Insa doua lucruri mi-au ramas atasate de memorie din tot ce am « studiat » acei doi ani cu dansul. Ura feroce impotriva romanului de trista amintire « In cautarea timpului pierdut » de Marcel Proust (si asta nu pentru ca l-as fi citit vreodata, ci pentru ca timp de 5 saptamani – noi avand 4 ore de franceza pe saptamana - nu am mai facut nimic altceva decat sa auzim despre madelenele inmuiate in ceai, iar bietii mei colegi au recitat si refrazat fara oprire textul din manual). Si poemul « Les feuilles mortes » de Jacque Prévert. Pe care l-am auzit si cantat de Yves Mortand, si asta datorita faptului ca domnul profesor ne-a adus un casetofon la ora.

De cele mai multe ori evit sa spun ca am studiat vreodata limba franceza. Mi-e rusine cand fac calculul numarului de ani in care mi-a aparut pe orar drept materie de studiat, iar eu mai mult de patru cuvinte nu pot lega. Insa, precum domnul profesor, mi-am gasit si eu cantecul. 

Politete

Sa fii politicos mai este inca apreciat. Ce-i drept, nu de multa lume, dar am observat o miscare de reeducare a maselor. Asa se poate explica si poza, care a circulat multa vreme de la o adresa de e-mail la alta, facuta unei table de scris pe care era afisat costul bauturilor. Un « te rog frumos » poate schimba pretul cafelei, facand-o mai ieftina. Adesea ma gandesc ca oamenii inaintati in varsta incurajeaza si fac uz de politete, insa mi-a fost dat sa intalnesc cateva exemplare absolut violente din punct de vedere verbal si gestic. Dar, ma rog, cu totii revenim la vorba ceea « fa ce zice popa, nu ce face el ». Zilele trecute m-am surprins zicand « da’ sa te ajut ». Am rostit de atat de multe ori propozitia asta incat nu ar fi trebuit sa am vreo nelamurire in ceea ce o priveste. Si totusi, de abia astazi am realizat de la ce vine acel « da’ ». Este forma contrasa a lui « da-mi voie ». Si din lene, am transformat frumosul « da-mi voie sa » in « da’ sa ». Stiu, suntem pe fuga, avem nevoie de un shortcut pentru orice (observati cat de usor mi-a fost sa scriu shortcut in loc de romanescul scurtatura), dar sunt lucruri de la care nu ar trebui sa facem rabat. Politetea este cu certitudine unul dintre ele. 

Solutii extreme

Intotdeauna mi-au placut dulciurile. Si mai mult, mi-a placut sa le diversific. Asa ca pe vremea cand Kinder Pingui nu aparuse pe piata, sa-mi bulverseze simturile, a trebuit sa gasesc diverse solutii. Una era deosebit de simpla si la indemana. Implica patru ingrediente. Un pahar, o lingurita, zahar si cacao. Asa ca imi cream formula magica si fugeam cu ea in dormitor. Insa de se intampla sa se auda miscari pe hol, ascundeam ‘potiunea’ sub pat. Ce-i drept, de multe ori mi-am amintit de ea, insa au fost dati cand nu s-a intamplat asa. Iar atunci cand mama dadea cu aspiratorul, un clinchet bizar venea de sub pat. Tot atunci, un alt clinchet venea de undeva de departe. De la mine. Sau mai exact, de la fata mea. Care cadea in scari, amintindu-mi ce era de fapt acolo.

Reteta gresita

Ai mei au stabilit de mai demult ca fac o cafea foarte buna. La ibric. Nu am stiut niciodata sa fac diferenta dintre o cafea buna sau rea. Cafeaua pe care o beau eu, si aia din cand in cand, este de fapt  lapte cu aroma de cafea. Dar am inceput promitator. Inainte de a ma remarca in fierberea cafelei, m-am desavarsit in mancarea ei. Mai exact, a zatului. Cum prindeam ceva zat, cum il amestecam cu zahar si il mancam. Fapt ce m-a inviorat o lunga perioada de timp. Pana cand m-au prins ai mei si mi-au explicat ca intelesesem complet gresit conceptul.

Cafeaua de dimineata

Nu mai stiu ce reclama stabilise faptul ca ziua buna se cunoaste dupa cafeaua bauta de dimineata. Insa stiu ca la mine acasa se savura cu drag, pe cat se putea, cafeaua de dimineata. Prima persoana care m-a invatat ce inseamna ‘a savura’ este sora mea. Ca oricare buna gospodina, mama avea si are (gratie faptului ca neindemanarea mea a avut si ea niste scapari) cateva seturi frumoase de cesti de cafea. Imi amintesc in mod special setul cu ceainic (sau cafelnic, nu stiu cum se numeste) alb cu margini aurii. Era superb. Si tocmai de aceea era pus intr-o vitrina, un pic la inaltime, pentru a descuraja eventualele atacuri asupra integritatii lui. Ei bine, dupa plecarea parintilor la serviciu, Sorel facea cafeaua si o turna in ceainic. Aseza apoi ceainicul si o ceasca cu farfurie pe o tava si se aseza in fata televizorului. Isi turna cafea in ceasca si savura tacticos. Pesemne ca atunci am realizat ca uneori e bine sa te grabesti incet. Mai ales daca o faci cu stil.

Gem de prune

Pe vremea cand gemul de prune era inca cerut de clientela, mama organiza obtinerea lui. Tata cumpara fructele. Dar ajutorul lui nu se oprea aici. De fapt, erau mai multe categorii de ajutor. Ajutor la spalarea fructelor si scoaterea samburilor. Ajutor la presararea de zahar peste fructe. Aici intram eu in joc. Nu stiu de ce, dar era momentul in care incepeam sa ma simt responsabila. Priveam atent cum zaharul se topea si o glazura apetisanta ramanea in urma acestuia. De abia atunci imi intelegeam pe deplin rolul. Si incepeam sa fac mici gustari. Sa verific, bineinteles, calitatea marfii. Pai, daca se strecurase o pruna acra ? Luam o pauza si priveam din nou gramada de fructe. Hm, putea totusi sa fie o singura pruna acra si ar fi stricat tot. Asa ca alegeam inca una. Eventual cea care lucea cea mai tare. Ma opream doar atunci cand consideram ca totul era in regula. Surprinzator, momentul coincidea cu aparitia mamei in incapere. Iar de se intampla sa ma prinda cu mana deasupra fructelor, ii spuneam – inainte sa intrebe – ca tocmai alungasem o musca si deci a fost bine ca am ramas sa pazesc fructele.

Fericire

Trei dame bine si un copil. Toti se rasucesc pe un balansoar cu patru locuri. De la stanga la dreapta. Se opresc. Ating pamantul cu varful picioarelor si se rotesc mai departe. De data asta de la dreapta la stanga. Copilul rade, privind fermecat la ele. Rad si damele. Mai ales la gandul ca cineva le va vedea de la fereastra si se va amuza pe seama lor. Ce nu stiu ele e ca nimic dintr-o asemenea priveliste nu poate deveni ridicol. Doar extraordinar de miscator. Sa traiesti « la mintea copiiilor » a fost atata amar de vreme pus la colt incat am ajuns sa credem ca e ceva rau. Ca ar trebui sa ne temem de a mai fi copii. Pun perdeaua la loc si nu-mi pot sa-mi ascund zambetul. De fapt, nici nu incerc. De undeva de afara razbate un « Eeeee! Ha ! Ha ! Ha ! »

O litera

Toate pasarile canta durega mea. O poveste despre vremi indepartate. Vremi cand nu era obligatoriu sa infasezi un tablou cu rama si geam. Vremuri cand fete nemaritate se intreceau la brodat. Cand pe inserat, in casa, nu exista zumzet ‘de fundal’ cu chip de televizor. Poate doar radio. Vestind ‘cotele apelor Dunarii’ sau ‘bang : Teatru radiofonic’. Pe atunci se creionau tipare, ce luau viata pe bucati albe de material brodate cu ata albastra, rosie, verde sau galbena. Si intr-o seara de iarna cineva a trantit prea cu putere usa si a lasat frigul inauntru, ori poate prea furata in discutie cineva s-a lasat si a cauzat literei ‘r’ sa se piarda in ‘g’. Si astfel tabloul din panza alba s-a transformat. Din pesimist in optimist. Ramanand inca viu in memoria mea. O panza alba, inflorata, agatata cu un cui de peretele de lut al unei case ce m-a adapostit candva.

Deschidere

Mi-amintesc primul parfum. Nu al meu. Al surorii mele. Era in forma de broasca testoasa. Corpul era din sticla transparenta, iar capul era insusi capacul. Auriu. Astfel ca ori de cate ori vroiam sa-l folosim trebuia sa desurubam capul testoasei. Testoasa a rezistat. In ciuda tuturor trantelilor pe podea. Ajunsese un fel de bibelou norocos. Precum sticlele de sampon ale gospodinelor de alta data. Gospodine care nu se puteau dezlipi de o sticla cu forma sic, punand-o in vitrina. Intru admiratia vizitatorilor.

Norocul poate avea multe forme. Totul e sa crezi ca el exista. De pilda, zilele trecute ma gaseam zburand peste niste nori albi si pufosi cand mi-a cazut privirea pe una din aripile avionului. Un cerc cu patru suruburi distribuite in colturi de patrat si alte sase in afara lui. Cap, coada si cate 2 membre paralele. O testoasa, ce mai ! Si atunci, cum sa nu cred in noroc ?! Totul e sa nu afle tata. Caci iar ma va pune sa joc la Loto 6/ 49.  

A zbura

Acest bondar,

ce m-a invatat sa cant,

a bazait ca e Icar,

Si-a respectat propriul cuvant,

Si-acum e tanar si strengar.

Am ras cand l-am vazut zburand.

Privind in zare, am aplaudat.

Nu-i chip sa ma opresc. Visand,

alerg sub soare. Neincetat!

Un cor de tinere sperante

inainteaza mintenas.

Iar frezii poarta-n a lor brate

Si sunt condusi de-un iepuras.

Incepe!!!
Iar zgomotul e prefacut

in liniste si-n adiere

Si se transforma in trecut.

Caci azi cu ieri la brat pornesc

Si-mpartasesc aceeasi soarta.

Sunt prinse-n iures nebunesc,

Iar noi mai invatam inca o data.

Antiteza

Un batran se aseaza pe un scaun in metrou. Scotoceste in geanta si scoate de acolo ceva ce seamana cu o mapa. De acolo scoate o tableta. Si citeste. Langa el, o fata isi aseaza pe genunchi poseta. Trage fermoarul si scoate de acolo o carte. Nu resusesc sa vad titlul, insa pot citi pe coperta din spate numele editurii Albatros. Amandoi, batranul si fata, stau unul langa altul, dar sunt departe unul fata de celalalt, cufundati in lectura. Cufundati intr-o lume in care nu pare sa ajunga sunetul strident al soneriei telefonului mobil al domnului de langa mine sau disputa din ce in ce mai aprinsa dintre doua doamne care se intrec in laudarea odraslelor lor. Batranul apasa usor pe ecranul tabletei pentru a ajunge la pagina urmatoare. Aproape la fel de usor precum fata apuca intre degetul mare si cel aratator fila, dand-o de la dreapta la stanga.

Ii cuprind pe amandoi cu privirea si realizez ca in ciuda antagonismului dintre suporturile lor de lectura, amandoi impartasesc aceeasi sclipire de extaz in fata cuvintelor.

Cum l-am tinut de mana pe Denzel Washington

In vis. Bineinteles. Eram asezata pe un scaun intr-un amfiteatru. Toata lumea vorbea. Despre orice, insa mai putin despre ce avea sa se intample. Deodata s-a facut liniste si cativa barbati au intrat, unul dupa celalalt, in amfiteatru. Denzel era unul dintre ei. A refuzat politicos invitatia catre pupitru si s-a oprit printre noi. Statea la cel mult un metru distanta de mine. Privindu-l am realizat ca parea mai inalt si mai slab ca pe ecran. Deh, si ecranele astea trebuie sa cunoasca invidia. 
Povestea frumos despre calatoria pe care o facuse in dimineata aceea. Venise cu un vapor. Mi s-a parut excentric. Poate unde toata lumea calatoreste cu avionul. Apoi, s-a oprit si m-a intrebat cum i se spune in limba romana celui care conduce vaporul. A pronuntat cuvantul « capitan » cu atata bucurie, incat am avut strania senzatie de a fi prezenta la o regasire intre un sunet si un suflet. Si apoi am realizat. Oare nu ne doftoricim sufletele noastre cu poezii si cantece?! Oare fiecare dintre noi nu vibreaza mai mult sau mai putin la un tip de sunet?! Cum exista, de pilda, oameni care iubesc cum suna vioara si altii care sunt pe culmile dementei atunci cand sunt supusi ‘scartaitului infernal’, precum il numesc ei. Denzel m-a privit si mi-a multumit pentru ajutor, intinzandu-mi mana. Emotia m-a facut sa ma simt precum un copil in fata clasei, nevoit sa recite poezia invatata. Insa caldura mainii mi-a dat incredere ca fiecare emotie e binevenita si trebuie traita, nu invinsa.

Toamna

Toamna are un miros unic pentru mine. Miros de aracet si caiete noi cu foi veline. Miros de legume si fructe coapte. Si pamant afanat. Atunci cand micsorarea zilelor devenea evidenta, cand pe inserat aerul incepea sa ciupe la obraji, ai mei se gandeau deja la iarna. Tata era responsabil cu muraturile. Stateam pe langa el caci imi placea sa-i aud explicatiile (pe atunci nu eram in pana de rabdare), iar pe deasupra, nu era drum pe care sa-l facem amandoi fara ca el sa ma « premieze » cu vreo ciocolata pentru ca l-am insotit. Paseam amandoi, unul langa altul, iar el imi explica ce aveam de facut, implicandu-ma direct in responsabilitatea « actiunii ». Si avea grija sa impartim si laudele in fata mamei. Ba si mai mult, participam activ la degustarea muraturilor, iar tata avea grija sa-mi dea sa gust ce-mi place: morcov si gogonea rozie.